Elogiu pentru David St. Vincent, Biserica Învierii, București, România (18 februarie 2016)

Text de Eric Gilder, tradus și adaptat de Tea Nicolae

În Papua, Noua Guinee (sau PNG), unde locuiesc acum și predau, se spune că oamenii imigranți care vin în PNG sunt unul din trei tipuri – misionari, mercenari sau rebeli. În lunga mea carieră și în lungul meu drum prin străinătate (care a început în 1992, când am fost la București, primul meu apel la călătorie), simt că am fost, în anumite perioade și în anumite locuri, ori unul dintre cele trei tipuri, ori toate, deodată! Deși ar fi tentant să îl clasific similar și stereotipic și pe el, când mă gândesc la David, (mă gândesc că) el chiar nu se potrivea în niciuna dintre aceste tipologii. Era, mai mult, cum am scris imediat ce am aflat de moartea lui de pe Facebook, un ”jurnalist intrepid și un prieten”, care era, la rândul lui, un ”expert de călătorie, specializat în Iran și România”, ”un perfect excentric Britanic, în cel mai bun mod posibil, ca un personaj dintr-o carte de Evelyn Waugh sau Graham Greene. Un om care cosea faima, un croitor al cuvintelor, un soldat al destinului, un om care cunoștea tot ce era demn de cunsocut, și mulți îi vom simți dureros lipsa.”
Deși mulți ar putea critica legătura pe care am făcut-o dintre Waugh, Greene, Le Carré și amintirea, interpretarea lui David, a venit la mine atât de repede, și părea atât de potrivită, încât sigur trebuie să fie ceva de capul ei. Deci o să desfac puțin totul, concentrându-mă pe câteva cuvinte-cheie menționate mai sus și pe gândurile pe care acestea le generează.

Intrepid – Desigur, David călătorea cu puține lucruri și scria cu sensibilitate despre cum noul călător ar vedea lumea fascinantă în care el sau ea intra, orice lume ar fi aceasta – Iran, Pakistan, România, sau orice altceva ai vrea; totuși, scrierea lui era echilibrată de o dragoste adevărată și grijă pentru țările despre care scria. David putea fi în două locuri (deci putea fi și doi oameni) în același timp, putându-se adapta la bizaritatea (de obicei ușor trecătoare) societăților din jurul nostru, și, spre deosebire de mulți alți emigranți mai vechi aflați în străinătate, păstra o uimire, admirație copilăroasă pentru lumile pe care le traversa, ceea ce îl făcea să fie scriitorul minunat ce era. Familia mea mereu mă întreba de ce nu puteam într-un jurnal multitudinea mea variată de călătorii precum David făcea (aparent extrem de ușor, fără niciun efort).
Motivul pentru care eu nu puteam (și el putea), cred, este pentru că el nu lăsa presiunea iluziei unei profesii lumești să îi acapareze mentalitatea, cum li se întâmpla multora. David era, deci, un adevărat călător de spațiu-și-timp, care era capabil să își cronice călătoriile lui de prin lume, la fel cum a făcut Jonathan Swift în Călătoriile lui Gulliver (cu subtitlul bine ales “Travels into Several Remote Nations of the World”).

Jurnalist – Activist – Ce am remarcat la scrierile lui David din aceste două genuri a fost puterea lui de a descrie. Puteai să vizualizezi evenimentele, oamenii, locurile despre care scria, și ajungeai, astfel, să îți pese de ele și să-ți placă, trezind în tine ceva ce o mulțime de alte feluri de a reporta nu te puteau face să simți. Pe scurt, David călătorea prin actul reportajului, luând cititorul alături de el, ca pe un prieten, în timp ce scria despre o varietate de subiecte. ”Circle of concern”-ul nostru a fost, astfel, lărgit de talentul lui David de a asimila oameni diferiți – în special, acesta s-a concentrat pe oameni gay reduși la tăcere în 1990, români și sirieni, în prezeent aflați sub umbra războiului.
Dar nu a rămas un jurnalist tradiționalist. A se concentra pe umanitatea unor astfel de oameni ”diferiți” a devenit pasiunea sa, chiar o obsesie – era dorința sa de a schimba lumea în ceva mai bun, ceea ce îl făcea să reporteze din locuri din ce în ce mai riscante, și în forma unei proze devenite din ce în ce mai pasionate. Prin această dorință, activistul din el a ieșit la suprafață, eclipsând obiectivitatea meseriei de journalist pe care o cunoștea bine – David se uita dincolo de limitele profesiei pentru a cladi o lume mai dreaptă pentru alții. (Aici mă gândesc, de exemplu, la munca lui ”de pionierat” cu ACCEPT, începând cu conferința istorică despre homosexualitate în România la UNESCO-CEPES în 1995.)
Ca jurnalist, David a putut descrie, de exemplu, o secvență atât de puternic încât nouă, cititorilor, a început să ne pese despre oamenii din secvența respectivă, și, spre deosebire de mulți jurnaliști, el și-a ”urmărit propriul drum” și a îndrăznit să îmbrățiseze cauze și să acționeze ca un activist dedicat pentru a promova schimbarea în oameni. Mulți oameni (și multe societăți) sunt acum mai bine, mai bune, datorită acestei tranziții riscante a sinelui (atât personal, cât și profesional), pe care David a făcut-o.

Excentric/Englez – S-au scris multe despre dragostea lui David pentru pălării Panama și pentru paltoane colorate, ”tweedy”, dar s-au scris mai puține despre dragostea lui pentru Enver și Edward, sau despre ursuleții lui de pluș (cine o să îi adopte acum, mă întreb?). Cum am remarcat, deseori – și el a admis, recent, că descrierea i se potrivea -, îmi reamintea de personajul ”Lord Sebastian Flyte” din cartea Brideshead Revisted a lui Evelyn Waugh – cu ursuleții lui de pluș, cu romantismul lui (câteodată mordant), stilul lui ciudat Oxbridge și maniera lui (David, spre deosebire de Sebastian, era și Oxford, și Cambridge în același timp, deci o persoană mai Oxbridge de atât nu poate fi), dorința lui sinceră de a bea, și dragostea lui pentru întoarceri abile de frază și poezie răsfirată într-o multitudine de limbi.
Dar am găsit cea mai importantă conexiune dintre fapt și ficțiune aici, cum mai târziu eu reprezentam și îl jucam pe prietenul Charles Rider al Sebastian-ul lui, – erau mișcările lui, încercările lui constante, continue, care mergeau peste imaginarul cuvintelor și peste geografia lumilor, de a găsi atât bine, cât și dragoste în toți oamenii pe care îi cunoștea. Câteodată, credeam că o abordare greșită cu privire la toate efoturile sale și la ceea ce făcea, dar trebuie să spun că cel puțin el a avut curajul și convingerea să se îmbarce într-o căutare nobilă a inimii sale, o expediție peste care mulți dintre noi sărim la un moment dat, în viața noastră. Deci, excentricul și englezul nu și-au găsit un loc mai bun decât în David al nostru!

Tinker/Tailor – Accentuând linia Le Carré și mai mult, pot spune că lui David nu i-a fost frică să-și îmbunătățească viața oferită de părinți (despre care nu am fost destul de privilegiat ca să știu mai multe). Știm acum că și-a început viața ca ”Harris”, dar și-a trăit-o, pe durata timpului în care noi l-am cunoscut, ca ”St. Vincent”. În timp ce manufacturarea unui nume este de obicei lăsată celebirtăților (soon-to-be), stelelor de cinema și tv (sau oamenilor din diverse grupări religioase), David a combinat aceste motivații, publice și private, seculare și spirituale, căutând să își creeze un alt sine, plimbându-se prin țări, mișcându-se din tărâmuri de orice formă în altele, întâlnind sensibilitatea Occidentală și Orientală. Cred că, în timp ce David trăia deschis acest personaj dobândit, aflat într-o formă de tranziție, rădăcinile și granițele, frontierele acestuia îi erau cunoscute doar lui însuși. Căci, deși era, în mod clar, o persoană publică, deschisă, era, de asemenea, și o persoană extrem de privată. Am înțeles că și-ar fi selectat noul nume din emblema casei familiei lui, și, chiar și așa, mă întreb, dacă, poate, se gândea la viața lui St. Vincent Ferrer al Bisericii, patronul sfânt al zidarilor, constructorilor. Când s-a botezat singur, pentru a doua oară, a fost cu clauza că clădirea ”principală” pe care a construit-o de-a lungul vieții sale e reprezentată de comunități, și nu de edificii grandioase (deși i-au plăcut foarte mult și acestea!) (Astăzi există multe reprezentații ale comunităților variate, cu multiple fațade, pe care David le-a construit și susținut cu toată munca vieții sale, tot fiind motivate de chemarea pe care o avea și de dorința de a asigura drepturile omului pentru toată lumea, de oriunde. Cât despre el, aleg să cred că în ultimele zile ale vieții sale aici, în București-ul său iubit, a găsit consolare și mângâiere în această Biserică, alături de comunitățile familial de aici, la fel ca Sebastian Flyte al lui Waugh, care, slăbit de fragilitatea umană, a găsit alinare și ușurare la o monăstire Tunisiană. Am putea spune că atunci când David era puternic, lumea era scena lui; atunci când a murit, acest oraș și această Biserică au devenit casa lui.

Soldier/Spy:
În legătură cu acest meme diacronic, o să remarc că David a avut încăpățânarea unui soldat veteran aflat în campanie, și a avut parte de multe campanii la viața lui, de la actualele travails despre care a scris, la campania frustrărilor studiilor sale, întâi la Oxford (pentru că nu era era studentul pasiv, ascultător pe care profesorii lui îl așteptau; avusese curajul și îndrăzneala să meargă și să lucreze în domeniul lui de interes, Iran, ca unul dintre singurii scriitori-călători de acolo) și apoi Cambridge (unde dedicația sa de a face campanii publice pentru drepturile homosexualilor în Iran, din UK, a trecut peste acordarea visei lui Iraniane, împiedicându-l, așadar, din a duce până la sfârșit ce i se cerea pentru diploma sa universitară). Astfel, a manevrat cu curaj printre drumurile academice, obținând o diplomă în jurnalism. A început o lungă colaborare cu ziarul The Independent, o colaborare reușită, considerând titlul său și spiritul lui, atât profesional, cât și personal.
Concretizarea unei cunoașteri întruchipate, adoptate, care îmbunătățea și ameliora viața altora (de la un simplu călător citindu-și cărțile Lonely Planet pe drum și la oameni care învățau engleză în periculoasa Dunshanbe, la refugiați gay și Sirieni care aveau nevoie de publicitate) a înflăcărat campania lui David să administreze cunoștiințe și informații reale, câștigate din greu, nu doar păreri furnizate de pe-o canapea confortabila de o persoană cu patalama. Cum demonstra clar și munca și contribuția sa de la National Geographic, cariera lui era focusată pe a arăta cititorului frumusețea (și, astfel, adevărul) unui loc, precum și oamenii locului – aceasta peste ușoara repovestire a unei conversații lungi, obosite, concentrate pe înțelepciune convențională (falsă), care ar servi doar la orbirea cititorului.
Puterea i-a fost demonstrată și prin ultima sa formă afișată de curaj fizic, aceea de a merge până la Biserică în duminica de după Crăciun, pe 27. (Alături de alții) Am văzut cât de greu îi era să meargă și să respire, dar în ziua aceea a mers până la Biserică pentru a sălășlui, între pereții ei, în spiritual lui Dumnezeu, în timp ce anul nou, creștin începea și viața lui se sfârșea.
Întorcându-mă, în sfârșit, la porecla de ”spion”, vreau să mă refer, în primul rând, la o poveste (mai mult asemănătoare unui film), despre David, care a fost arestat la granița dintre Iraq și Iran, în timp ce își făcea porția sa de travel writing-ul, și a trebuit să fie salvat de ambasadorul Britanic. În al doilea rând, a avut o abilitate de spion de a părea inofensiv (și chiar de neluat în seamă), per total, dar mereu a observant cu grijă înconjurările și oamenii, și a putut să își reamintească aproape orice detaliu din cele întâmplate. În al treilea rând, cunoștințele sale vaste despre Orientul Mijlociu au fost, fără nici cea mai mică îndoială, de neprețuit pentru mulți profesioniști care ”lucrau” în regiune. În final, și considerabil, a fost și un coleg preferat, conservator, cu câteva himere personale de care eu, unul, știam. Prin acestea, John Le Carre l-ar fi iubit ca pe un personaj principal în volumele sale (nu chiar ficționale, și nu chiar factuale), sunt sigur de asta.
Îmi închei amintirile mele cu ceea ce a scris profesorul William E. Graddy,
”oamenii se deplasează, devin călători, atunci când misiunea sau nevoia lor stă altundeva decât în locul în care se află.” Eu, unul, sunt extrem de fericit și recunoscător că David, sau orice nom de plume ar fi fost al lui, pentru o perioadă de timp, a fost aici, în acest loc (adică chiar această Biserică, unde l-am întâlnit pentru prima dată la început de anii ‘90, și unde l-am văzut, din nefericire, pentru ultima dată în decembrie 2015) unde a putut (provocator) să intersecteze drumul rătăcitor al vieții mele cu al lui, și unde a reușit să-mi farmece viața.
De aceea, oricând voi fi în România, David va fi aici!
Fie ca viața eternă să strălucească asupra lui, de acum pentru totdeauna, Amin!

Lae, Papua New Guinea
16 Februarie 2016

 

______

Eulogy for David St. Vincent, Church of the Resurrection, Bucharest, Romania (18 February 2016)

By Eric Gilder

In Papua New Guinea (or PNG), where I now reside and teach, there is an old saying that the expat folks who come to PNG are one of three types – missionaries, mercenaries or misfits. In my long career abroad (since 1992, when I came to Bucharest, my first port of call abroad), I sense I have been, at various times and places, one of these three types, and sometimes all of them at once! While it might be tempting to similarly and stereotypically classify him so as well, when I think of our David, he really did not fit any of these typologies. Rather, as I had penned almost as soon as I learned of his passing on Facebook, he was an “intrepid journalist and friend,” who was a “travel expert on Iran and Romania,” “a perfectly British eccentric in the best possible way, like a character in an Evelyn Waugh or Graham Greene novel. Tinker with fame, tailor with words, soldier of fate, and spy upon all worthy knowledge, he will be sorely missed by many.” While some may quibble with my intuitive linking of Waugh, Greene, and Le Carré to my rendering of David, it all came to me so quickly, and it seemed so apt, that there must have been something to it. So, I’ll unpack it all a bit, hitting on some keywords noted above and the thoughts that they engender.

Intrepid: Surely so, David travelled light and wrote with a sensitivity to how the newly transposed traveler would see the fascinating world he or she had entered, be it Iran, Pakistan, Romania, or what have you; yet balanced by a very real love and care for the countries he wrote about. In a real sense, David could be in two places (and thus be two people) at once, in that, while he well adapted to the strangeness of the (often quickly transitioning) societies around us, unlike many of his fellow long-time expats abroad, he retained his sense of child-like wonder about the worlds he traversed, which allowed him to be the great travel writer he was. Speaking personally, my family members back home often inquired why I could not “dairy” my varied travels the way David (seemingly effortlessly) did. The reason I could not (and he could), I sense, is that he did not allow the pressure of the mundane professional workday (which, oddly, is much the same the world over) to “take over” his mentality, as it did to many others. David was thus a true time-and-place traveler, and able to chronicle his world journeys, just as Jonathan Swift did in Gulliver’s Travels (well subtitled “Travels into Several Remote Nations of the World”).

Journalist to Activist: What I noted about David’s writing in these genres was his great powers of description. You could visualize the events, people, and places he reported on, and thus come to care about them in a way that a lot of other reporting could not convey. In summation, David “journeyed” through the act of reporting, taking the reader along with him as a friend, as he wrote about all sorts of topics. Our “circle of concern” was thus enlarged by David’s gift to “take in” odd others, silenced gays in 1990s Romania and Syrians presently under the shadow of war, in particular. But he did not “stay” a traditional journalist. Focusing upon the humanity of such “others” became a passion, even obsession, of David’s; it was his desire to change the world for the better that drove him to report from evermore riskier places, and in more impassioned prose. Via this drive, the activist within him came well to the fore, surpassing the “objectivity” of the journalists’ craft he knew, so to “look beyond” its limits in service of a more just world for others. (I think here, for example, of his pioneering work with ACCEPT, beginning with the historic conference on homosexuality in Romania at UNESCO-CEPES in 1995.) As a journalist, David had described a scene acutely enough so we cared about the people in it, then, unlike many journalists, he “took his own advice” and dared to then embrace their causes and act as a committed activist to promote humane change. Many people (and several societies), are now better because of that risky transition of self (both professional and personal) that David made.

Eccentric/English: A lot has been written about David’s love for Panama hats and tweedy, colorful coats, less about his love for Enver and Edward, his teddy bears (who adopts them now, I wonder?). As I often remarked, and he recently agreed the description fit him well, was that that he reminded me of the character “Lord Sebastian Flyte” in Evelyn Waugh’s Brideshead Revisited — with his teddy bears, his (sometimes mordant) romanticism, his droll Oxbridge style and manner (David, unlike Sebastian, “did” both Oxford and Cambridge, so a truer Oxbridge person there can not be), his overt desire of drink, and his love of the apt turn of phrase and poetry in multiple languages. But the most important connection between fact and fiction I found herein, as I later played the “Charles Rider” friend to his Sebastian, was his constant, incessant moves across mindscapes of words and geographies of worlds, to find both goodness and love combined in all the people he met. Sometimes I thought he misjudged in his efforts in so doing, but I have to say that at least he had the courage and conviction to embark upon this noble quest of the heart, a quest most of us “bail out” of at one point or other in our smaller lives. Eccentric and English thus never had a better marriage than in our David!

Tinker/Tailor: Playing the Le Carré line further, I can say that David was not afraid to “tinker” with the life he had been given by his parents (which I had not been privileged to know much about). We now know he had started life as a “Harris,” but lived it, in our time of knowing him, as a “St. Vincent.” While such “tinkering and tailoring” of a name is usually left to (soon-to-be) celebrity stars of the stage and screen (or to joiners of religious orders), David combined these public and private, secular and spiritual motivations in seeking to create another self transiting other countries, moving within each realm into another from an Occidental to Oriental sensibility. I sense that, while David lived this acquired, transitioning character in the open, its true roots and borders were known, I believe, to him alone; for while clearly an “out” public person, he was an intensely private person too. I understand he might have selected his new name from the ensign of his family home, even so, I wonder if he were perhaps thinking of the life of the Church’s St. Vincent Ferrer, the patron saint of builders, when he christened himself anew, with the proviso being that the main “building” he performed in this life was the “building up” of communities, not grand edifices (although he very much liked those!). (Here today are representatives of the many varied and multifaceted communities David “built up” and sustained with his life’s work, all motivated by a call to enact human rights everywhere and for everyone.) As for himself, I am heartened to think that in the last days of his life here in his beloved Bucharest, he found solace in this Church and among the familial community here, much as Waugh’s Sebastian Flyte, weakened by human frailty, found spiritual solace at a Tunisian monastery. As one could say, when David was strong, the world was his stage; when he was dying, this city and Church became his home.

Soldier/Spy:

On this diachronic meme, I will remark that David had the stubbornness of a veteran solider on a campaign, and there were many campaigns in his life, from the actual travails that he wrote about, to the campaign of his frustrated studies at first Oxford (because he did not act like the passive, obedient student “fresher” the professors expected; having the audacity to go and work in the field of interest, Iran, as the Lonely Planet travel writer there) and then Cambridge (where his commitment to publically campaigning for gay rights in Iran from within the UK probably scuttled the granting of his Iranian visa, thus preventing him from completing a requirement for his degree there). He thus boldly switched academic tracks, obtaining a journalism qualification. He then began a long association with The Independent newspaper, an apt association given its title and his professional and personal spirit. The achievement of an embodied, enacted knowledge that improved the life of others (whether a simple traveler reading his Lonely Planet books on the road, English learners in a dangerous Dushanbe, or gay and Syrian refugees needing publicity) fueled David’s campaign to apply hard-won knowledge, not merely learn to spout credentialed armchair musings. As his National Geographic work too clearly demonstrated, his career was focused on showing the reader the beauty (and thus truth) of a place and its people, over the mere re-telling of a long-tired conventional (false) “wisdom” of the same that only served to blind such a reader.

His soldiering ability was also last shown in his physical grit to get himself to this Church on Christmas Sunday, the 27th. I (and others) had seen how he of late struggled to breathe and walk, yet here he came on that day to dwell in God’s spirit, as the Christian year began and his life was ending.

Turning finally to the “spy” moniker, I first point to the movie-like story of David being arrested at the border on Iraq and Iran while doing his travel writing there, and having to be rescued by the British ambassador. Second, he had a spy’s skill of appearing harmless (or even dismissible) in a gathering of worthies, yet he always observed his surroundings and people carefully, and recalled most every “mundane” detail presented thereby. Third, his broad knowledge of the mid-Orient was undoubtedly invaluable to many professionals who “worked” the region. Finally, and notably, he also was a favored conservational colleague with several actual “spooks” I have known. John Le Carre would have thereby loved him as a central character in his (not quite fictional, not quite factual) novels, I am sure.

To close my remembrances of David, as Professor William E. Graddy has written, “people move, they become travelers, when their mission or their need lies somewhere other than where they are.” I, for one, am gladdened and humbled that David, under whatever nom de plume, was called, for a time, to be in this place (meaning this very Church, where I first met him in the early 1990s, and sadly last saw him in December 2015) where he could (challengingly) cross my own wandering life path and grace my life. Therefore, whenever I am in Romania, David will be here!

May life eternal shine upon him, now and forever, Amen!

Lae, Papua New Guinea
16 February 2016

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending

©2018 KLEO Template a premium and multipurpose theme from Seventh Queen

close

Log in with your credentials

Forgot your details?

Sari la bara de unelte